20 februarie 2011

Orașul strâmb


Leagă șnur prin ochi de stradă,
mângâiere de crepuscul crud.
Atârnă gânduri albe în cascadă
adunate de pe caldarâmul ud.

Improvizează verde într-un inel,
iarbă slută cu miros de fân
de sub băncuța scrijelită rebel
de cavalerul cu alura-i de spân.

Memorează un vis între pavele
amintește-mi să privesc la stele.
Cioplește-mi teatru de nuiele
și o alee dreaptă printre ele.

Inventează ori albastru semafor,
desenează-mi impecabilul dâmb,
ori scutură îmbrățișare pe-un nor,
ascunde-mă în orașul strâmb.


Imagine prelucrată pentru realizarea unei coperți de pe un volum editat de mine ce îl puteți răsfoi în Biblioteca Blogului meu.

9 februarie 2011

Revista "Fotografia pasiunea mea"



Tot ecranul --- Biblioteca ISSUU --- Colecția mea vio_design

Ce e frumos imi place si mie!... O revistă digitală cu fotografii realizate de mine.  Comunitate de fotografi pasionati... fotografia ca o arta... poze, bloguri, forum. Vizitează Fotografia pasiunea mea.

Lecturi la soare...



Atunci când se mai încălzește un pic afară devine o plăcere și o necesitate să descoperim razele soarelui... nu numai să ne încălzească dar să ne și lumineze... Şi dacă tot nu e de ajuns... să încercăm și cu o carte. Vă stă la dispoziție, ca o alternativă, Biblioteca mea virtuală sau lectura Blogurilor și a Grupurilor tematice de pe RoGrup... o rețea a românilor de pretutindeni.

Ascult cum cade-o frunză...


Ascult cum cade-o frunză
Îmi vine să plâng
Și o iubesc, încă, fluierând.

Copacii au plâns cu mine
Plini de lacrimi și noroi,
Și noaptea care nu mai vine
Gânduri înecate-n ploi.

Cunună-te cu noi
Copile, și ce nătâng,
Să ne-ngropăm în noroi
Să ne iubim în gând.

Ascult cum cade-o frunză
Îmi vine să plâng
Și o iubesc, încă, fluierând.

Vio… 15februarie1987 
(în Cazarmă, după ora stingerii)


8 februarie 2011

Portretul unei medalii...


Poți citi satisfacție totală pe chipul unui copil cu realizări sportive deosebite... Minutele de repaus și relaxare de dinaintea probei următoare aprinde acea lumină care iți pătrunde în suflet... nu poți să nu apreciezi, să nu te bucuri și tu, să nu simți tensiunea și încărcarea emoțională dar și puterea nebănuită a unui copil, dorința și mai ales voința inegalabilă de a reuși, de a câștiga acei lauri ce ii primești o dată în viață, acei lauri care să te lanseze în lumea sportului, a competitivității...

7 februarie 2011

Probleme duplicitare...





Prelucrări ce te cam pun pe gânduri... Hm!... Mai poți să zici ceva? (prelucrare Photoshop)

Să protejăm natura...




Încălzire globală - Ofer umbră... O acțiune verde pentru un mediu mai verde și mai prietenos. O acțiune de lăudat, o acțiune de luat în seamă și mai ales de urmat. Cu toții am rostit: "hai la pădure!", "hai să urcăm pe munte!", "hai la o gură de ozon și la o cură de verde!", tentant, plăcut, frumos și mai ales sănătos dar când îți faci palmele căuș cu intenția de a te răcori cu apa rece și limpede din râulețul ce te-a însoțit voios tot drumul și observi cum plutește un ambalaj de aliment...!? când vrei să te așezi să te odihnești un minut și nu găsești un loc fără urme ale civilizației ca să poți așterne păturica...!? atunci când traseul turistic nu mai necesită marcaje și indicatoare deoarece te poți orienta mai ușor după dâra de ambalaje, PET-uri colorate și alte resturi și gunoaie înșirate de-a dreapta sau de-a stânga potecii...!? Oare nu vă simțiți și voi asfixiați de ignoranță, sufocați de tristă nepăsare, nu vă simțiți pălmuiți de propria noastră civilizație care se dorește înfloritoare, sclipitoare, inteligentă și atotcunoscătoare? Asta face natura în aceste clipe, asta cere natura: "Ajută-mă... ca să te pot ajuta!". Omul, ca ființă avansată, a învățat să conviețuiască, i-a trebuit doar câțiva zeci de ani ca să înțeleagă mecanismele din natură, în schimb, îi mai trebuie mii de ani ca să și înțeleagă că altfel nu prea se poate... nu se mai poate...

6 februarie 2011

Amintirile unui turmentat...



O viziune amețitoare din perspectiva unui turmentat... (idei circumvolutive: privește strâmb dar gândește drept)



Un ochi aruncat în lumea lui Bachus... (idei circumvolutive: privește până la fund dar bea cu măsură)

Amintirea unei fotografii mișcate...


Când eram mai tânăr, prin Şcoala Generală, foloseam frecvent un aparat de la tata, un Flexaret, un TLR fabricat de Meopta pe film lat, bineînţeles alb-negru, pentru că pe Minolta şi Canon nu am pus niciodată mâna, mă refer la ieşiri în public, singur şi cu cureaua lor la mine de gât. Când am ajuns de nasul lor se instalase deja era digitală şi parcă am uitat cu totul de ele, dar o să vină şi vremea nostalgiilor cât de curând.

Ziceam de acel Rolly, cum îmi plăcea mie să-l alint. Îmi plăcea zgomotul acela uşor metalic ce-l producea capacul de pe vizorul de deasupra. Trebuia să-i apeşi uşor acea piedică ce elibera forţa arcului făcând ca cele două piese din tablă neagră cu contururi argintii, ce aşteptau meşteşugit întrepătrunse, să zvâcnească uşor eliberând priveliştea acelui ecran imens din sticlă fin sablată, ce-ţi dădea impresia realizării unui film live. Cele câteva linii fine albe îţi permiteau o lejeritate în încadrarea şi alinierea fotografiilor. Acesta era şi scopul celui de-al doilea obiectiv, care îl face deosebit pe acest model de aparat ce a rămas în istorie, să-ţi ofere o imagine live, clară, neîntreruptă. Focalizarea se realiza cu un buton ce culisa pe sub obiectiv descriind un semicerc, lucru ce nu împiedica realizarea de fotografii deosebite, impecabil de clare, fără cusur.

Eram într-un weekend răcoros, în unul din cele două parcuri ce îmi împresoară plăcut cartierul, când am reuşit performanţa să declanşez din greşeală, deşi butonul este foarte incomod poziţionat... Iniţial am plâns aproape după acea poziţie irosită, filmele late, fie ele şi alb-negru dar cu sensibilitate mare erau destul de scumpe pe acea vreme, plus că eram limitat la cele douăsprezece poziţii ale filmului. Dar satisfacţia a fost imensă când am constatat că realizasem ceva spectaculos pentru un astfel de aparat... Un copac foarte puţin mişcat pe diagonală şi cu toate acestea foarte clar, format din sute de pete de lumini şi umbre de nuanţe de gri de la alb până la negru ce sugerau frumos multitudinea de frunze substituind superba paletă coloristică a toamnei. Formatul lat 6x6 făcea şi mai deosebită fotografia care nu a necesitat corecţii şi să fac uz de obişnuitele şi indispensabilele trucuri ce aveau ca scop supra sau sub expunerea pe anumite zone sau folosirea la developare a diferiţilor compuşi şi aditivi în formulele chimice notate de tata pe carneţele improvizate şi respectate cu stricteţe până la ultimul miligram, compuşi chimici cântăriţi în balanţe mecanice, cu care trebuia să-ţi ţii respiraţia în timpul folosirii.

Mi-aş dori să găsesc acea peliculă din celuloid, acea fotografie unică, dar printre sutele de role de la tata nu am nicio şansă. Astfel de imagini se pot obţine astăzi uşor în Photoshop, cu un efect asemănător, o presetare uşor de folosit, dar satisfacţia aceea n-am să pot s-o mai am vreodată. Totuşi în experimentele mele am reuşit să mă apropii de idee cu fotografia de mai sus care îmi place în mod special pentru culori şi imaginea încă perceptibilă.
Nici nu voi uita acea fotografie dar nici nu voi mai reuşi aşa ceva cu niciunul din aparatele digitale din ziua de azi.


Imagini organice din natură...







Idei circumvolutive... am urmărit să realizez o imagine cât mai organică cu aspect de macro dar din ceva ce aș fi avut la îndemână... Aşa că... inspirat din... n-o să credeţi... din natură. Am urmărit să dau un aspect cât mai organic, aşa că... (prelucrare în Photoshop - o fotografie făcută unor stropi de rouă pe plasa unui păianjen, făcută pe un petic de gazon rămas netuns)... ultima este originalul.

5 februarie 2011

Căutare...


Am plecat
să caut
Soarele.

Să m-arunc în el,
să-l mângâi
până se va topi.

Mânjit de lumină
să plutesc în leagăn
de curcubeu.

Şi ars pe mâini
să-l strâng în brațe
într-o simfonie nebună.

Dar,
nu;
nu l-am găsit!

Şi nimicit de întuneric
am fugit...
în tine.

Vio... 9martie1987 (la Popotă)

Simțuri ascuțite...



Oare poți să nu observi, oare poți să treci așa ceva cu vederea!?... Oare să nu observi, să nu înțelegi această privire? această sclipire măruntă de inteligență!?... Acest veșnic semnal, aici din totdeauna... Oameni! nu sunteți singuri în Univers!... Am fost aici, am fost mereu aici și v-am ascultat, v-am înțeles... Priviți-ne, oameni buni, priviți-ne în ochi... priviți în sufletele noastre și... poate veți înțelege!

Arhitectura în forme, linii şi culori...




Îmi place arhitectura care exprimă ceva, arhitectura care are formă și culoare.... și ce poate fi mai atractiv într-un oraș, Capitală Europeană, mohorât și acaparat de griuri triste și monotone... un pic de viață, o fărâmă de bucurie, un zâmbet plin de culoare, în lumina Soarelui, în lumina obiectivului meu...

Alice în Ţara Minunilor...


Privind pe sub podul de nuci din bătrânul Cișmigiu nu poţi să vezi decât şcene de poveste...
Am stat jos, în mijlocul podeţului... Am aşteptat minute în șir să "ascult" povestea lui... Zecile de trecători mă ocoleau prin spate, ca să nu-mi strice priveliştea, deşi mulţi probabil nu înțelegeau de ce nu privesc pe deasupra balustradei din lemnul gros al bătrânului nuc... Zgomotul produs de ramele bărcilor, clipocitul duios al apei verzulii, vorbele şi râsetele celor aflaţi în acele bărci ce treceau în acele momente pe sub pod, sunau într-un mod aparte, diferit de orice a-ţi asculta în alt loc similar... Nu am făcut decât o singură fotografie... aceasta... deşi sunt genul care alege una din zece sau douăzeci... încadrarea aceasta, formatul, momentul ales, toate mi le-am închipuit exact așa, din clipa în care am apăsat cu înfrigurare pe declanșator.

Păpădia Bulevardului nocturn...


Poate că şi arhitecţii de la urbanism s-au gândit ori s-au inspirat din natură dar, cu atât mai mult, dacă şi noi chiar percepem și vizualizăm ideea, lucrul care i-au inspirat pe ei, cu atât mai lăudată ar trebui să fie munca lor...
Astfel am perceput și eu o arteziană din cartierul meu, pe care a trebuit s-o vizualizez în acest fel fotografiind-o pe la orele 2.00 în noapte, când nu eram acolo decât eu și susurul tăcut și plin de culoare al păpădiei urbane...

4 februarie 2011

Culoare în suflet... zâmbet în ochii mei...


Deși încă îmi mai amintesc copilăria tumultuoasă ca și cum ar fi fost ieri... mi-amintesc și cum aceasta s-a întrerupt brusc, s-a întrerupt mult prea devreme, în orice caz nu atunci când aș fi vrut eu... De aceea poate caut și în ziua de azi, cu privirea și cu gândul, momente de joacă și de veselie, de aceea legănatul lin și inutil în adierea vântului al unui zmeu suspendat în crengile unui copac înalt, prea înalt ca să mai fie recuperat, nu poate să însemne decât ori libertatea și inocența copilăriei ori tocmai încătușarea și răpirea din sânul ei de către cruda si nepăsătoarea maturizare timpurie...

Să râdem şi să glumim... Mereu să zâmbim... Permanent să fim copii... Pentru o lume mai veselă... Pentru o lume mai bună... Pentru o lume mai colorată.

3 februarie 2011

Închipuie-ți...


 Închipuie-ți că ești culoare...

închipuie-ți că ești lumină...

închipuie-ți că eşti gândul meu...

închipuie-ți că ești visul meu...

Închipuie-ți că ești doar ceea ce eu nu pot fi... 
închipuie-ți că ești culoarea vie scăldată în lumina dimineții... 
închipuie-ți că ești gândul ștrengăresc din visul copilăriei...
Doar... închipuie-ți și atât...

E iarăși primăvară...


Primăvara vine în nenumărate feluri... Primavara vine şi din imagine... şi din suflet... şi dintr-o trăire sau un sentiment... dintr-o plăcere sau o bucurie. 
S-a întâmplat într-o primăvară şi... de câte ori privesc acest chip îmi amintesc de sentimentul care mi-l dă forța permanentă a reînvierii întregii naturi la viață, după fiecare iarnă, după fiecare potop, după fiecare ignorant care rupe o floare, taie un copac sau încalcă orice regulă ecologică sau a bunului simţ...
E iarăși primăvară... în sufletul meu... în inima mea... în ochiul meu...

2 februarie 2011

Se zice că nu există întuneric ci doar lipsa luminii...


În aproape fiecare seară, timp de aproape un an, în repetabilul meu drum spre locul de muncă, cu obișnuiții mei pași repezi, trec pe lângă această casă care, pentru mine ca observator fin de tip cârcotaș, ca persoană aproape obsedată de detaliu, nu pot să nu-i observ două aberații provenite clar dintr-o urbanizare defectuoasă...

Casa nu este aliniată nici față de stradă dar nici față de celelalte case, așa că, mărindu-se strada, cândva o uliță desfundată, aproape că ar fi fost înghițită de aceasta, dar cu priceperea drumarilor coroborat cu indulgența, soră cu neputința, inginerilor de la Urbanizare, respectiv Proiect București au reușit să realizeze un offset impecabil. Bordura retehnologizată, reimportata și de astă dată reinventată,apare într-un ansamblu arhitectonic simbolic, pentru că utilitate nu mai are de zeci de ani. Nici pisica, adaptată mediului periculos urban, nu ar putea păși pe acolo, bordura deviată atent într-un contur ce urmărește pe cel al casei la doar o palmă diferență...

Un drum altfel, cu canalizare, cu un asfalt negru, proaspăt turnat (anual!) ce încă mai amintește de mirosul pătrunzător de catran, cu un sistem modern de iluminare demn de lăudat și cu… Hm! o bordură, inteligentă aş putea spune, care a știut să-şi vadă de drum… Mă întreb cum văd șoferii drumul!?.. A!!! iluminarea!.. cea modernă de care spuneam… demnă de un cartier aparținând zonei istorice.  Deci, mă înțelegeți, când am zis modern am zis stil, eleganță, istorie... Un stâlp stucat, de un alb lăptos, ce amintește de Micul Paris pe care aș putea să-l iubesc cu ardoare și astăzi și un bec cu lumină gălbuie, cu un aer boem, ce are menirea de a face remarcată și clădirea istorică dar și bordura ce ar sta în calea oricărui șofer neadaptat condițiilor de "oraș European"...

In acea seară târzie, de Ianuarie geros, m-am oprit în mijlocul drumului… Exact în acel punct… Am scos înfrigurat trepiedul și am montat grăbit camera ce o port permanent asupra mea… Trebuia să vadă și ea ce vedeam eu, ce simțeam eu, din exact acel punct… Totul părea perfect, perfect simetric, perfect încadrat, perfect luminat Din acel punct nu mai vedeam nici casa construită oblic, nici drumul deviat, nici celelalte becuri arse de pe ceilalți stâlpi… umbra era lumina, arhitectura părea deplină, gerul mai blând, sufletul mai aproape, clipa mai lungă...

Şi mă gândesc și astăzi tăcut cum în aproape fiecare seară, timp de aproape un an, în repetabilul meu drum spre locul de muncă, cu obișnuiții mei pași repezi, treceam pe lângă această casă ocolind-o surprins, pe sub lumina boema uimindu-mă plăcut, pășind pe asfaltul negru, căutându-mi acel trecut... Se zice că nu există întuneric ci doar lipsa luminii… așa cum pe această casă nu pot spune că nu există perete ci doar lipsa unei ferestre…