6 februarie 2011

Amintirea unei fotografii mișcate...


Când eram mai tânăr, prin Şcoala Generală, foloseam frecvent un aparat de la tata, un Flexaret, un TLR fabricat de Meopta pe film lat, bineînţeles alb-negru, pentru că pe Minolta şi Canon nu am pus niciodată mâna, mă refer la ieşiri în public, singur şi cu cureaua lor la mine de gât. Când am ajuns de nasul lor se instalase deja era digitală şi parcă am uitat cu totul de ele, dar o să vină şi vremea nostalgiilor cât de curând.

Ziceam de acel Rolly, cum îmi plăcea mie să-l alint. Îmi plăcea zgomotul acela uşor metalic ce-l producea capacul de pe vizorul de deasupra. Trebuia să-i apeşi uşor acea piedică ce elibera forţa arcului făcând ca cele două piese din tablă neagră cu contururi argintii, ce aşteptau meşteşugit întrepătrunse, să zvâcnească uşor eliberând priveliştea acelui ecran imens din sticlă fin sablată, ce-ţi dădea impresia realizării unui film live. Cele câteva linii fine albe îţi permiteau o lejeritate în încadrarea şi alinierea fotografiilor. Acesta era şi scopul celui de-al doilea obiectiv, care îl face deosebit pe acest model de aparat ce a rămas în istorie, să-ţi ofere o imagine live, clară, neîntreruptă. Focalizarea se realiza cu un buton ce culisa pe sub obiectiv descriind un semicerc, lucru ce nu împiedica realizarea de fotografii deosebite, impecabil de clare, fără cusur.

Eram într-un weekend răcoros, în unul din cele două parcuri ce îmi împresoară plăcut cartierul, când am reuşit performanţa să declanşez din greşeală, deşi butonul este foarte incomod poziţionat... Iniţial am plâns aproape după acea poziţie irosită, filmele late, fie ele şi alb-negru dar cu sensibilitate mare erau destul de scumpe pe acea vreme, plus că eram limitat la cele douăsprezece poziţii ale filmului. Dar satisfacţia a fost imensă când am constatat că realizasem ceva spectaculos pentru un astfel de aparat... Un copac foarte puţin mişcat pe diagonală şi cu toate acestea foarte clar, format din sute de pete de lumini şi umbre de nuanţe de gri de la alb până la negru ce sugerau frumos multitudinea de frunze substituind superba paletă coloristică a toamnei. Formatul lat 6x6 făcea şi mai deosebită fotografia care nu a necesitat corecţii şi să fac uz de obişnuitele şi indispensabilele trucuri ce aveau ca scop supra sau sub expunerea pe anumite zone sau folosirea la developare a diferiţilor compuşi şi aditivi în formulele chimice notate de tata pe carneţele improvizate şi respectate cu stricteţe până la ultimul miligram, compuşi chimici cântăriţi în balanţe mecanice, cu care trebuia să-ţi ţii respiraţia în timpul folosirii.

Mi-aş dori să găsesc acea peliculă din celuloid, acea fotografie unică, dar printre sutele de role de la tata nu am nicio şansă. Astfel de imagini se pot obţine astăzi uşor în Photoshop, cu un efect asemănător, o presetare uşor de folosit, dar satisfacţia aceea n-am să pot s-o mai am vreodată. Totuşi în experimentele mele am reuşit să mă apropii de idee cu fotografia de mai sus care îmi place în mod special pentru culori şi imaginea încă perceptibilă.
Nici nu voi uita acea fotografie dar nici nu voi mai reuşi aşa ceva cu niciunul din aparatele digitale din ziua de azi.


Niciun comentariu: