Nu sunt un om al extremelor, niciodata nu am suportat nici căldura exagerată şi nici temperaturile scăzute... dar atunci cănd reprezentanţii acestor extreme se întâlnesc la masa rotundă fac ca sufletul să-mi tresară în sumbra clepsidră a timpului iar inima să îmi zbenguie în Universul acesta ce a făcut posibilă arhitectura bucuriei şi proiecţia veseliei pe şcena minusculei retine şi a fastuaselor culise ale minţii...
A fost o perioadă extrem de rece... vedeam seara cum aceste flori de gheaţă se căţărau sârguincioase pe geamurile ce închid balconul iar dimineaţa observam zâmbetul vesel şi cald al unui soare cu dinţi ce izgonea parcă instantaneu şi ultima petală de gheaţă...
Seara era prea întuneric iar lumina dimineţii aducea cu ea un mare avantaj dar şi un şi mai mare dezavantaj... Trei zile la rând... trei dimineţi consecutive m-am trezit cu gândul la florile mele ce le doream imortalizate... În prima dimineaţă am găsit geamurile uscate chiar, a doua dimineaţă, trezit mai devreme, până am scos aparatul le-am pierdut văzând cu ochii... Ei, în a treia dimineaţă când m-am trezit era încă întuneric afară şi am aşteptat momentul când lumina, prin măreţia şi puterea Soarelui la răsărit, a fost numai bună, iar floricelele de gheaţă şi toate desenele organice oferite de apa aflată în starea cea mai creativă erau încă amorţite, am avut la dispoziţie, după ceas, exact 5 minute, timp în care am furat naturii şi timpului cam 25 de instantanee.
Am avut această filozofie şi anume... stările opuse, extremele cele mai respingătoare, pot convieţui, pot sta împreună... fie şi pentru puţin timp dar... se poate. Iar din ce am reuşit eu să surprind... aceste apropieri pot aduce lucruri extrem de frumoase, stări extrem de plăcute... sentimente, culori, idei, contraste, sclipiri, dragoste şi... lumini de gheaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu